Eu n-am contrazis-o pentru că sunt de acord cu ea: este o drăgălașă! Și pentru că este o drăgălașă i-am publicat pozele aici, pentru jocul Reflexii in oglinda, joc inițiat de SoriN și găzduit de Carmen pe blogul Între și realitate.
Nu-mi vine in minte acum ce specie de maimuțică e...
Egretele, din câte am înțeles, sunt de două feluri: egrete mici și egrete mari. N-am idee dacă egreta din poza aleasă pentru jocul Reflexii in oglinda, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate este egretă mică sau egretă mare și, din punct de vedere estetic, nici nu contează. Și egreta mică și egreta mare fac parte din familia Ardeidae.
Jocul e unul al imaginilor cu diferite reflexii, dar îmi place să scriu câte ceva în legătură (sau nu) cu imaginile, din când în când (pentru obiectivitate: mai întotdeauna 😊). Așadar, extra joc:
Înălțimea acesteia e de cca. 60 cm; are ciocul și picioarele lungi, penajul alb imaculat. Poate trăi până la vârsta de 22 de ani. Mai e cunoscută sub numele de bâtlan mic, ceapur alb mic sau stârc mic alb.
In Delta Dunării e prezentă între lunile aprilie și octombrie, dar în ierni blânde rămâne, uneori. E prezentă pe toate continentele (mai puțin în Peninsula Scandinavă). In Europa, populația e relativ mică (între 68-94 de mii de perechi; in Romania sunt intre 4 mii și 8 mii de perechi, nu doar in Delta Dunarii. Fiind pasăre migratoare, iernează pe continentul african.
Habitat. Preferă zonele mlăștinoase unde sunt și zone cu tufe și copaci (de regulă sălcii), dar și deltele cu mult stuf unde își construiesc cuiburi din crengi și stuf (și femela și masculul participă la construirea cuibului.
Hrana. Se hrănește in ape puțin adânci și liniștite, unde stau la pândă și vânează pești mici, amfibieni, insecte, dar și, pe câmp, reptile, mamifere și păsări mici.
Reproducere. De regulă, formează colonii de cuibărire și depun o singură montă pe an, 3-4 ouă, perioada de incubație - 21-25 de zile - fiind asigurată de ambii părinți. Puii golași stau in cuib 30 de zile, dar până învață să zboare și să vâneze sunt hrăniți de părinți.
Amenințări. Principala amenințare e reducerea zonelor umede, de stufăriș, prin gestionarea proastă practicată de om, in special. Navigația excesivă și apropierea omului de zonele de cuibărire sunt alte cauze care influențează negativ rata de reproducere. Poluarea cu substanțe chimice și/sau deșeuri menajere ucide multe păsări, in general.
E o specie de stârc de talie mare. Înălțimea e de cca. un metru. Penajul e alb imaculat. Ciocul e masiv, lung, galben (in perioada de reproducere devine închis la culoare, aproape negru). Masculul e un pic mai mare decât femela - la fel și în cazul egretei mici.
E o specie larg răspândită, fiind întâlnită pe toate continentele (nu și în Antarctica). In România cuibărește in special in zonele joase extracarpatice, Delta Dunării, sistemul lagunar fiind cele mai importante zone. In interiorul arcului Carpatic numărul coloniilor e redus - majoritatea exemplarelor din interiorul Transilvaniei pleacă la începutul perioadei de îngheț.
Specia e clasificată ca Risc scăzut. In Europa se consideră că ar fi între 20 de mii - 35 de mii de perechi, tendința populațională fiind considerată nesigură. In România e estimată prezența a 210-265 de perechi cuibăritoare, tendința populațională fiind necunoscută.
Habitat. Nu e deosebit de cel al egretei mici. In perioada de migrație egretele sunt prezente in număr mai mare in Transilvania, mai ales în zonele lacurilor de acumulare.
Hrana. Ca și egreta mică. In zonele acvatice: pești, broaște, șerpi, crustacee, insecte acvatice; pe câmp: reptile, amfibieni, păsări și mamifere de talie mică, insecte.
Reproducere. Perioada de reproducere începe în aprilie. Femela depune 3-5 ouă; incubare 25-60 de zile; puii învață să zboare după 42-60 de zile. Perechile cuibăresc in colonii (uneori mixte cu alte specii de Ardeidae); cuiburile sunt mari, din crengi și stuf.
Amenințări. Aceleași ca și în cazul egretei mici.
Sursa bibliografică: pasaridinromania.
Miercurea fara cuvinte, pe blog la Carmen, Între vis și realitate.
Un boboc de rață sălbatică se plimbă liniștit pe oglinda unui lac. Habar n-are că poza lui e parte în jocul Reflexii in oglinda - inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
In timp ce se plimbă, puiul mai și mănâncă. Rațele sunt omnivore: mănâncă iarbă, plante acvatice, semințe, fructe, dar și insecte, pești, crustacee și altele. Pe oglinda apei, micul rățoi găsește sigur ceva insecte sau semințe.
Rațele au fost domesticite cu mai bine de 500 de ani in urmă, dar micuțului din poză nu-i pasă de asta - el e sălbatic și știe, încă înainte de a ieși din ou, că trebuie să se ferească inclusiv de om, aceea ființă cu două picioare și fără pene care obișnuiește să ucidă din plăcere, împușcând diverse vietăți.
Rățuștele mănâncă pâinea - și alte astfel de preparate - cu poftă, dar nu le prea face bine acest tip de hrană oferită de oameni când le văd pe lac. Asta nu înseamnă a nu le mai hrăni, dar dacă tot o facem să le oferim ceea ce le face bine.
Foto: https://pixabay.com/users/netti_nu_nu-21673442/
Miercurea fara cuvinte, la Carmen: Între vis și realitate.
Din punctul meu de vedere, șerpii (ofidieni) sunt creaturi fascinante. N-aș putea spune de ce îmi plac foarte mult. Sunt acoperiți cu solzi duri, foarte divers colorati și cu modele deosebite, cei mai mulți. Mobilitatea oaselor faciale este atât de mare încât șerpii pot înghiți o pradă mult mai mare decât capul lor - nu sunt sigură, dar cred că această caracteristică ii face unici.
Pe site-ul pixabay - cu poze care nu necesita atribuire = pot fi descărcate și utilizate - am găsit trei imagini cu șerpi care se potrivesc in jocul Reflexii in oglinda - inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
E o specie de șarpe neveninos, care trăiește în America de Nord. Mai e numit șarpe de iarbă. E subțirel, nu prea lung (36-51 cm) și se hrănește cu insecte - foarte util la ținerea sub control a insectelor de pe pășuni, câmpuri (lăcuste, greieri, omizi etc.)
Cu toate că e neveninos, neagresiv, cei mai mulți indivizi care îl întâlnesc (și n-au cea mai mica idee ce și cum despre comportamentul acestuia) îl ucid.
Sursa foto: https://pixabay.com/users/bbphotodesign-4567771/
Majoritatea speciilor de șarpe galben sunt neveninoase; reprezintă puțin spre deloc o amenințare pentru oameni, dar pot mușca daca sunt provocați sau încolțiți (rănile, prin perforare, ar fi minore și ar durea cam ca o zgârietură de pisica).
Cei mai mulți șerpi galbeni sunt creaturi nocturne. Pot fi întâlniți în diferite părți ale lumii - răspândiți mai mult în zonele tropicale și subtropicale - și în medii variate: păduri, pajiști și chiar în deșert.
Se hrănește cu păsări, cu mamifere mici, cu insecte.
Sursa foto: https://pixabay.com/users/abdulkomeng-3360146/
N-am idee ce șarpe este, dar imaginea are reflexii.
Nu mă pricep la șerpi, in general, dar știu să recunosc unii dintre șerpii care pot fi întâlniți în Romania.
M-am întâlnit cu ceva șerpi? Da, dar mai rar decât m-am întâlnit cu ursul. In Poiana Brașov (cred! e muuult de atunci) am văzut o vipera comuna, într-o pădure... Nu aș fi văzut-o daca nu mi s-ar fi atras atenția asupra ei, și nu as fi știut că e vipera: era aproape negru șarpele (am înțeles că femelele sunt astfel) și nu avea un V pe cap. Era semi-ascunsa sub un bolovan. Viperele sunt discrete (de fapt, mai toți șerpii sunt), nu sar in fața nimănui; se retrag când simt vibrații, și se ascund. Sigur, fiind atât de discrete poate că cei care au obiceiul sa se plimbe prin anumite păduri (și nu numai) au trecut pe langa unele și n-au avut habar... Veninul viperei comune nu are efect devastator asupra unui adult sănătos (in pericol serios sunt copiii, bolnavii cronici, vârstnicii).
Șerpi de casa, șerpi de apa am văzut mai des - cu un pui de șarpe m-am și jucat - l-am simțit aspru când se încolăcea pe brațul meu (nu era rece, nu era umed). Foarte drăgălaș.
Leopardul din imagini (Panthera pardus) e fotografiat in Parcul National Etosha din Namibia, prin 2020. Nu e fotografiat de mine! Eu abia reușesc să fac poze motanului familiei!
L-am adus aici (doar in foto, desigur) de pe Adventure Travel, pentru jocul Reflexii in oglinda, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.
Micuțul cu pete (nu e tocmai mic, dar e mai mic și mai ușor, are și petele mai mici decât un jaguar - felina, nu mașina) venise să se adape.
A băut apă - reflexia nu e cine știe ce, dar leopardul e (in opinia mea, desigur); a privit, cu interes, spre fotograf, și și-a văzut de treabă, mai apoi.
Acești prădători sunt vânători nocturni, dar activi înainte de apus și imediat după răsărit; rar pot fi observați la prânz. Sunt animale solitare - rar sunt împreună mai multe, doua, trei zile, când femelele sunt in calduri (excepție femelele cu puii - puii stau cu mama lor trei ani; altfel, ca și masculii, sunt solitare).
Leopardul venit să bea apa n-a plecat imediat; a vrut să se asigure că nu-l urmărește cineva, că nu e in pericol.
Fotografii alese azi pentru jocul Miercurea fara cuvinte găzduit de Carmen.
Pozele sunt de pe Pixabay.
În oceanele și mările lumii există diferite mamifere, între care și focile. Foca e un animal drăgălaș, din punctul meu de vedere, dar drăgălașele din pozele pe care le-am ales habar n-am ce "fel" de foci sunt.
Sigur! Mamiferele din poze fac parte din marea familie a focilor dar... Focile sunt împărțite în trei familii: focă, morsă, focă cu urechi. Foca (adevărata focă) are urechile în interior (par găurele în cap) – deci o recunosc repede; morsa are colții aceia lungi – n-am cum s-o confund. Hm. Focile cu urechi sunt: lei de mare și foci cu blană – aceste două familii sunt „bine înrudite”, ambele având urechi cu pavilioane; leii de mare au mai puțină blană, focile cu blană au mai multă (evident!) Și aici începe distracția: focile cu blană sunt, am dedus din cercetările pe net, vreo nouă subspecii!
(în prima poză capul focii e oglindit în apă, din profil, deși nu se distinge clar) 😊
Lemurul rosu (ruginiu) este una dintre cele mai mari primate din Madagascar si cel mai mare membru al familiei Lemuridae. Lungimea corpului este de 53 de centimetri, iar coada e lunga de 60 cm. Femelele sunt putin mai mari decat masculii. Lemurul rosu are blana lunga si moale. Este una dintre cele doua specii Varecia, adica Varecia rubra; cealalta specie este lemurul alb-negru (Varecia variegata).
In continuare nu mai e despre reflexii in oglinda, dar are legatura cu lemurul oglindit.
Este un animal foarte curat si petrece mult timp ingrijindu-se. Lemurul rosu e animal diurn, cel mai activ fiind dimineata si seara.
Lemurii rosii sunt intalniti in padurile tropicale din Masoala, in nord-estul insulei Madagascar. Traiesc de obicei in grupuri mici, matriarhale, de 2-16 indivizi, dar au fost documentate si grupuri mari, de pana la 32 de indivizi. Grupuri mari formeaza uneori in timpul sezonului ploios (fierbinte, din noiembrie pana in aprilie), cand hrana e din abundenta. In timpul sezonului uscat, mai racoros (din mai in octombrie) se vor separa pentru a-si procura hrana singuri atunci cand hrana se gaseste mai greu. Acest comportament al lemurilor rosii este neobisnuit – majoritatea lemurilor diurni raman impreuna si se hranesc in grupuri mari chiar si in sezonul uscat.
Cercetarile sugereaza ca, in general, atat lemurii rosii cat si cei alb-negru traiesc in perechi monogame sau in grupuri mici. Comunica intre ei prin apeluri puternice care pot fi auzite de la distante foarte mari.
Desi traiesc in parti diferite ale Madagascarului, lemurul rosu si lemurul alb-negru au un limbaj care ii ajuta sa se inteleaga reciproc.
In salbaticie traieste 15-20 de ani si poate ajunge la varsta de 25 de ani in captivitate (e cunoscut un lemur care a trait aproximativ 33 de ani).
Lemurii rosii ating maturitatea sexuala pe la varsta de doi ani si incep sa se reproduca de la varsta de aproximativ trei ani.
Toti lemurii (si multe mamifere din Madagascar) au un sezon fix de reproducere: spre sfarsitul sezonului secetos pentru ca puii sa se nasca in sezonul ploios, cand hrana este mai multa.
Perioada de gestatie este de 102 zile – femela da naștere la doi-trei pui, de regula, dar uneori are si șase pui. Spre deosebire de celelalte primate diurne, puii de lemur rosu sunt ingrijiti de mama in cuiburi construite din crengute, frunze si blana la circa 10-20 de metri inaltime. Acești pui nu sunt la fel de bine dezvoltati la naștere ca puii altor lemuri pentru ca perioada de gestatie e foarte scurta. Puii, neputandu-se tine de mama sunt mutati de aceasta unul cate unul. Cand mama trebuie sa plece din cuib la cateva zile dupa naștere va ramane de paza tatal. La varsta de patru luni puii de lemur rosu sunt intarcati.
Cercetatorii estimeaza ca peste 50% dintre pui nu ating varsta de trei luni pentru ca mor cazand din copaci.
Lemurul rosu este in pericol critic de disparitie mai ales din cauza exploatarilor forestiere, mineritului, vanatorii, cicloanelor, eroziunii, incendiilor in habitatul lor, comertul ilegal cu animale de companie. Au si pradatori naturali: șerpii mari, focile si vulturii, de exemplu.
Populatia lemurilor este obiectul unui Plan de Supravietuire a Speciilor, program in cadrul caruia mai multe gradini zoologice colaboreaza pentru cresterea si ingrijirea populatiei captive.
Din poza urmatoare privește cu mirare un lemur alb-negru ciufulit.
Sursa foto: Adventure Travel Romania
