Fotografii alese azi pentru jocul Miercurea fara cuvinte găzduit de Carmen.
Pozele sunt de pe Pixabay.
Fotografii alese azi pentru jocul Miercurea fara cuvinte găzduit de Carmen.
Pozele sunt de pe Pixabay.
În oceanele și mările lumii există diferite mamifere, între care și focile. Foca e un animal drăgălaș, din punctul meu de vedere, dar drăgălașele din pozele pe care le-am ales habar n-am ce "fel" de foci sunt.
Sigur! Mamiferele din poze fac parte din marea familie a focilor dar... Focile sunt împărțite în trei familii: focă, morsă, focă cu urechi. Foca (adevărata focă) are urechile în interior (par găurele în cap) – deci o recunosc repede; morsa are colții aceia lungi – n-am cum s-o confund. Hm. Focile cu urechi sunt: lei de mare și foci cu blană – aceste două familii sunt „bine înrudite”, ambele având urechi cu pavilioane; leii de mare au mai puțină blană, focile cu blană au mai multă (evident!) Și aici începe distracția: focile cu blană sunt, am dedus din cercetările pe net, vreo nouă subspecii!
(în prima poză capul focii e oglindit în apă, din profil, deși nu se distinge clar) 😊
Lemurul rosu (ruginiu) este una dintre cele mai mari primate din Madagascar si cel mai mare membru al familiei Lemuridae. Lungimea corpului este de 53 de centimetri, iar coada e lunga de 60 cm. Femelele sunt putin mai mari decat masculii. Lemurul rosu are blana lunga si moale. Este una dintre cele doua specii Varecia, adica Varecia rubra; cealalta specie este lemurul alb-negru (Varecia variegata).
In continuare nu mai e despre reflexii in oglinda, dar are legatura cu lemurul oglindit.
Este un animal foarte curat si petrece mult timp ingrijindu-se. Lemurul rosu e animal diurn, cel mai activ fiind dimineata si seara.
Lemurii rosii sunt intalniti in padurile tropicale din Masoala, in nord-estul insulei Madagascar. Traiesc de obicei in grupuri mici, matriarhale, de 2-16 indivizi, dar au fost documentate si grupuri mari, de pana la 32 de indivizi. Grupuri mari formeaza uneori in timpul sezonului ploios (fierbinte, din noiembrie pana in aprilie), cand hrana e din abundenta. In timpul sezonului uscat, mai racoros (din mai in octombrie) se vor separa pentru a-si procura hrana singuri atunci cand hrana se gaseste mai greu. Acest comportament al lemurilor rosii este neobisnuit – majoritatea lemurilor diurni raman impreuna si se hranesc in grupuri mari chiar si in sezonul uscat.
Cercetarile sugereaza ca, in general, atat lemurii rosii cat si cei alb-negru traiesc in perechi monogame sau in grupuri mici. Comunica intre ei prin apeluri puternice care pot fi auzite de la distante foarte mari.
Desi traiesc in parti diferite ale Madagascarului, lemurul rosu si lemurul alb-negru au un limbaj care ii ajuta sa se inteleaga reciproc.
In salbaticie traieste 15-20 de ani si poate ajunge la varsta de 25 de ani in captivitate (e cunoscut un lemur care a trait aproximativ 33 de ani).
Lemurii rosii ating maturitatea sexuala pe la varsta de doi ani si incep sa se reproduca de la varsta de aproximativ trei ani.
Toti lemurii (si multe mamifere din Madagascar) au un sezon fix de reproducere: spre sfarsitul sezonului secetos pentru ca puii sa se nasca in sezonul ploios, cand hrana este mai multa.
Perioada de gestatie este de 102 zile – femela da naștere la doi-trei pui, de regula, dar uneori are si șase pui. Spre deosebire de celelalte primate diurne, puii de lemur rosu sunt ingrijiti de mama in cuiburi construite din crengute, frunze si blana la circa 10-20 de metri inaltime. Acești pui nu sunt la fel de bine dezvoltati la naștere ca puii altor lemuri pentru ca perioada de gestatie e foarte scurta. Puii, neputandu-se tine de mama sunt mutati de aceasta unul cate unul. Cand mama trebuie sa plece din cuib la cateva zile dupa naștere va ramane de paza tatal. La varsta de patru luni puii de lemur rosu sunt intarcati.
Cercetatorii estimeaza ca peste 50% dintre pui nu ating varsta de trei luni pentru ca mor cazand din copaci.
Lemurul rosu este in pericol critic de disparitie mai ales din cauza exploatarilor forestiere, mineritului, vanatorii, cicloanelor, eroziunii, incendiilor in habitatul lor, comertul ilegal cu animale de companie. Au si pradatori naturali: șerpii mari, focile si vulturii, de exemplu.
Populatia lemurilor este obiectul unui Plan de Supravietuire a Speciilor, program in cadrul caruia mai multe gradini zoologice colaboreaza pentru cresterea si ingrijirea populatiei captive.
Din poza urmatoare privește cu mirare un lemur alb-negru ciufulit.
Sursa foto: Adventure Travel Romania
Coțofana (Pica pica) face parte din familia corvidelor (alături de corbi și ciori). E răspândită în Eurasia, Africa de Nord și America de Nord, dar cel mai frecvent e întâlnită în Europa.
În esență, e o pasăre sedentară; e omnivoră, hrănindu-se cu nevertebrate (insecte și larvele lor – mai ales gândaci – păianjeni, viermi, râme, melci), mamifere mici (șoareci etc.), reptile, broaște, pui și ouă de păsări, dar și cu leșuri – poate fi văzută pe marginea șoselelor, dimineața în special, pentru a se hrăni cu leșurile animalelor ucise de vreun autovehicul, dar nu evită nici resturile menajere. Cercetătorii au găsit în stomacurile coțofenelor circa 64% animale dăunătoare și multe insecte dăunătoare agriculturii și silviculturii. Într-un fel, e „doctor al Naturii”, dar am înțeles că pe unde abundă coțofenele sunt mai puține alte păsări – mai ales din cele mici. Îi plac și fructele, și semințele. Sunt dăunătoare, însă, viilor și livezilor – în livezi, mai ales, au de suferit păsările care cuibăresc pe acolo. Poate că din cauza coțofenelor nu mai sunt în zonă prea multe vrăbii. Poate prinde păsările mici în timpul zborului! Nu poate zbura pe distanțe mari, și mai mult stă la pândă după pradă.
Uneori, coțofenele se opresc pe ramurile teiului din dreptul ferestrei și privesc cum porumbeii și guguștiucii se hrănesc pe pervaz. Parcă ar vrea să se apropie și ele, dar n-au făcut-o încă (pentru ele pun semințe într-o o zonă verde de lângă parcare, acolo unde obișnuiesc și alții să le hrănească – dacă au suficientă hrană poate lasă în pace puii celorlalte păsări). Sunt prudente și atente coțofenele – deși stau în preajma omului păstrează distanța (sunt vânate, din câte am înțeles – oare există vietate care să nu fie vânată de om?!) Se trezesc înainte de răsăritul soarelui și merg la culcare înainte de apus.
Mai sunt în teiul din dreptul ferestrei și alte zburătoare, din când în când, dar numai vrăbiile mai au curaj să vină la grăunțe – se strecoară între porumbei, iau o bobiță și o tulesc în tei (repetă figura de câteva ori). Guguștiucii nu se mai tem de mine – îi pot mângâia; nici porumbeii nu se mai tem, toți, deși îi alung când sunt „la masă” guguștiucii (rândul lor la grăunțe urmează mai apoi).
Coțofana e o specie monogamă, formând cupluri de lungă durată. Cuibul îl construiesc împreună, masculul și femela, un cuib adânc, din crenguțe, bețișoare (chiar și numai din sârmă pe unde nu sunt rămurele); interiorul este nivelat cu pământ sau lut și căptușit cu diverse materiale: lână, fibre vegetale, ierburi moi, pene, păr de animale, chiar bucățele de hârtie și piele s-au găsit în unele cuiburi. De regulă, cuibul are două întrări laterale (rar trei): una principală, iar cealaltă folosită în caz de pericol; intrările sunt protejate cu rămurele spinoase. Sferic sau oval, cuibul e acoperit cu un acoperiș din vreascuri care-l protejează (în zonele urbane, mai ales, multe cuiburi sunt neacoperite).
Regula e de o pontă anuală (între două și opt ouă – rar zece), la sfârșitul lunii martie sau în primele zile din aprilie. Femela este care clocește (în România circa 18 zile), masculul hrănind-o și apărând cu strășnicie împrejurimile cuibului. Ouăle sunt fusiforme, netede, lucioase, albastru deschis sau albastru-verzui (rar de culoarea nisipului), cu stropi fini oliv-maro au gri (mai rar cu pete mari). Puii sunt hrăniți de ambii părinți, dar mai mult de mascul, și părăsesc cuibul după 22-30 de zile de la ecloziune, dar rămân pe aproape, fiind dependenți de părinți câteva săptămâni – până în toamnă și, uneori, până în iarnă. Pui fiind, stau pe ramurile arborilor și doar la insistențele părinților zboară de pe o ramură pe alta, timp de câteva zile, până învață să zboare independent. Toamna, puii se alătură cârdurilor de păsări necuibăritoare sau stau în grupuri familiale și hoinăresc – spre iarnă apropiindu-se de localități, unde sunt mai mari șansele de a găsi hrană.
Sunt distractive coțofenele! Cândva, în anul 2020, am văzut un pui de coțofană care necăjea un arici mititel – țeposul a scăpat de pasăre adăpostindu-se într-un „gard viu”. Se repezea spre el, țopăia în jurul lui de numa’, și aricelul alerga repede pe lângă o clădire, cu lăbuțele lui mititele, speriat de moarte, cred. Zic că era pui de coțofană, dar poate că era o pasăre adultă, fiind de dimensiunea unui porumbel. Am aflat de curând că sunt mai multe subspecii (vreo 23, răspândite în mai multe locuri de pe Terra), care diferă prin colorit și dimensiuni. În general, am văzut coțofene mari spre foarte mari (mult mai mari decât un porumbel!)
O coțofană (una mare!) am văzut, cu altă ocazie, cum se străduia să spargă o nucă (cred că nucă era). O ținea în cioc, o trântea de pământ, o lovea cu ciocul. Cât timp am fost pe acolo (plimbând câinele) n-a reușit s-o spargă, dar a îngropat-o! Coțofenele au obiceiul de a depozita multă hrană (mai ales toamna) – de regulă în pământ – dar o consumă în câteva zile.
O altă fază distractivă! Distractivă acum! În plimbarea cu Miki (cățelușa), ea s-a oprit sub niște mesteceni să adulmece cine știe ce. Așteptând cu răbdare să-și termine investigația m-am trezit stropită pe haine, de la umăr până la genunchi, cu o substanță albă! O cantitate impresionantă de găinaț de coțofană! Fix deasupra mea, în mesteacăn, două coțofene stăteau „de vorbă” pe o creangă – și pe una au luat-o nevoile! Destul de greu s-a curățat găinațul de pe haine, deși nu apucase să se usuce până am ajuns în casă.
Sunt păsări destul de inteligente; pot păcăli alte animale, își ascund hrana, au capacitatea de a recunoaște oamenii care poartă arme, știu să evite capcanele și utilizează obiectele ca unelte. Simt când se apropie pericolul.
Un fapt interesant, despre care am aflat pe wikipedia, de unde am cules cele câteva informații despre cotofana: https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofan%C4%83
Miki |