Egreta. Gratioasa oglindita. RiO

Egretele, din câte am înțeles, sunt de două feluri: egrete mici și egrete mari. N-am idee dacă egreta din poza aleasă pentru jocul Reflexii in oglinda, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate este egretă mică sau egretă mare și, din punct de vedere estetic, nici nu contează. Și egreta mică și egreta mare fac parte din familia Ardeidae.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/terski-5330276/

Jocul e unul al imaginilor cu diferite reflexii, dar îmi place să scriu câte ceva în legătură (sau nu) cu imaginile, din când în când (pentru obiectivitate: mai întotdeauna 😊). Așadar, extra joc:

Egreta mică (Egretta garzetta)

Înălțimea acesteia e de cca. 60 cm; are ciocul și picioarele lungi, penajul alb imaculat. Poate trăi până la vârsta de 22 de ani. Mai e cunoscută sub numele de bâtlan mic, ceapur alb mic sau stârc mic alb.

In Delta Dunării e prezentă între lunile aprilie și octombrie, dar în ierni blânde rămâne, uneori. E prezentă pe toate continentele (mai puțin în Peninsula Scandinavă). In Europa, populația e relativ mică (între 68-94 de mii de perechi; in Romania sunt intre 4 mii și 8 mii de perechi, nu doar in Delta Dunarii. Fiind pasăre migratoare, iernează pe continentul african.

Habitat. Preferă zonele mlăștinoase unde sunt și zone cu tufe și copaci (de regulă sălcii), dar și deltele cu mult stuf unde își construiesc cuiburi din crengi și stuf (și femela și masculul participă la construirea cuibului.

Hrana. Se hrănește in ape puțin adânci și liniștite, unde stau la pândă și vânează pești mici, amfibieni, insecte, dar și, pe câmp, reptile, mamifere și păsări mici.

Reproducere. De regulă, formează colonii de cuibărire și depun o singură montă pe an, 3-4 ouă, perioada de incubație - 21-25 de zile - fiind asigurată de ambii părinți. Puii golași stau in cuib 30 de zile, dar până învață să zboare și să vâneze sunt hrăniți de părinți.

Amenințări. Principala amenințare e reducerea zonelor umede, de stufăriș, prin gestionarea proastă practicată de om, in special. Navigația excesivă și apropierea omului de zonele de cuibărire sunt alte cauze care influențează negativ rata de reproducere. Poluarea cu substanțe chimice și/sau deșeuri menajere ucide multe păsări, in general.

Egreta mare (Ardea alba)

E o specie de stârc de talie mare. Înălțimea e de cca. un metru. Penajul e alb imaculat. Ciocul e masiv, lung, galben (in perioada de reproducere devine închis la culoare, aproape negru). Masculul e un pic mai mare decât femela - la fel și în cazul egretei mici.

E o specie larg răspândită, fiind întâlnită pe toate continentele (nu și în Antarctica). In România cuibărește in special in zonele joase extracarpatice, Delta Dunării, sistemul lagunar fiind cele mai importante zone. In interiorul arcului Carpatic numărul coloniilor e redus - majoritatea exemplarelor din interiorul Transilvaniei pleacă la începutul perioadei de îngheț.

Specia e clasificată  ca Risc scăzut. In Europa se consideră că ar fi între 20 de mii - 35 de mii de perechi, tendința populațională fiind considerată nesigură. In România e estimată prezența a 210-265 de perechi cuibăritoare, tendința populațională fiind necunoscută. 

Habitat. Nu e deosebit de cel al egretei mici. In perioada de migrație egretele sunt prezente in număr mai mare in Transilvania, mai ales în zonele lacurilor de acumulare.

Hrana. Ca și egreta mică. In zonele acvatice: pești, broaște, șerpi, crustacee, insecte acvatice; pe câmp: reptile, amfibieni, păsări și mamifere de talie mică, insecte.

Reproducere. Perioada de reproducere începe în aprilie. Femela depune 3-5 ouă; incubare 25-60 de zile; puii învață să zboare după 42-60 de zile. Perechile cuibăresc in colonii (uneori mixte cu alte specii de Ardeidae); cuiburile sunt mari, din crengi și stuf.

Amenințări. Aceleași ca și în cazul egretei mici.

Sursa bibliografică: pasaridinromania.

Fericit la duș. MFC

Miercurea fara cuvinte, pe blog la Carmen, Între vis și realitate.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/lorrym-3465282/

Bobocul solitar.RiO

Un boboc de rață sălbatică se plimbă liniștit pe oglinda unui lac. Habar n-are că poza lui e parte în jocul Reflexii in oglinda - inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

E un boboc care are mult mai mult de zece zile de când e pe lume - rățuștele mai mici de zece zile tind să înoate și să meargă în grup, întotdeauna aproape de mama lor, pentru a evita - pe cât posibil - prădătorii. Sunt și ceilalți pe acolo, inclusiv mama-rață, dar fotograful l-a ales pe el pentru poza. Puii rămân sub supravegherea mamei 50-60 de zile, să învețe ce e bun de mâncat, ce nu e bun. După acest interval vor putea zbura, vor fi independenți.

In timp ce se plimbă, puiul mai și mănâncă. Rațele sunt omnivore: mănâncă iarbă, plante acvatice, semințe, fructe, dar și insecte, pești, crustacee și altele. Pe oglinda apei, micul rățoi găsește sigur ceva insecte sau semințe.

Rațele au fost domesticite cu mai bine de 500 de ani in urmă, dar micuțului din poză nu-i pasă de asta - el e sălbatic și știe, încă înainte de a ieși din ou, că trebuie să se ferească inclusiv de om, aceea ființă cu două picioare și fără pene care obișnuiește să ucidă din plăcere, împușcând diverse vietăți.

Rățuștele mănâncă pâinea - și alte astfel de preparate - cu poftă, dar nu le prea face bine acest tip de hrană oferită de oameni când le văd pe lac. Asta nu înseamnă a nu le mai hrăni, dar dacă tot o facem să le oferim ceea ce le face bine.

Foto: https://pixabay.com/users/netti_nu_nu-21673442/

Pufos in zapada. MFC

Miercurea fara cuvinte, la Carmen: Între vis și realitate.

Sursa foto 1 și 2: https://pixabay.com/users/ambquinn-4464111/

https://pixabay.com/users/pf%C3%BCderi-199315/

Șerpii, creaturi fascinante. RiO

Din punctul meu de vedere, șerpii (ofidieni) sunt creaturi fascinante. N-aș putea spune de ce îmi plac foarte mult. Sunt acoperiți cu solzi duri, foarte divers colorati și cu modele deosebite, cei mai mulți. Mobilitatea oaselor faciale este atât de mare încât șerpii pot înghiți o pradă mult mai mare decât capul lor - nu sunt sigură, dar cred că această caracteristică ii face unici.

Pe site-ul pixabay - cu poze care nu necesita atribuire = pot fi descărcate și utilizate - am găsit trei imagini cu șerpi care se potrivesc in jocul Reflexii in oglinda - inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Șarpele verde neted (Opheodrys vernalis)

E o specie de șarpe neveninos, care trăiește în America de Nord. Mai e numit șarpe de iarbă. E subțirel, nu prea lung (36-51 cm) și se hrănește cu insecte - foarte util la ținerea sub control a insectelor de pe pășuni, câmpuri (lăcuste, greieri, omizi etc.)

E verde strălucitor și are burta alba. Mai există și unele subspecii.

Cu toate că e neveninos, neagresiv, cei mai mulți indivizi care îl întâlnesc (și n-au cea mai mica idee ce și cum despre comportamentul acestuia) îl ucid.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/bbphotodesign-4567771/

Șarpele galben

Majoritatea speciilor de șarpe galben sunt neveninoase; reprezintă puțin spre deloc o amenințare pentru oameni, dar pot mușca daca sunt provocați sau încolțiți (rănile, prin perforare, ar fi minore și ar durea cam ca o zgârietură de pisica). 

Șerpii galbeni veninoși pot provoca oamenilor diferite grade de probleme: de la disconfort ușor până la simptome severe și chiar moarte. 

Cei mai mulți șerpi galbeni sunt creaturi nocturne. Pot fi întâlniți în diferite părți ale lumii - răspândiți mai mult în zonele tropicale și subtropicale - și în medii variate: păduri, pajiști și chiar în deșert.

Se hrănește cu păsări, cu mamifere mici, cu insecte.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/abdulkomeng-3360146/

Șarpele de pe bustean

N-am idee ce șarpe este, dar imaginea are reflexii. 

Sursa foto: https://pixabay.com/users/orischak-5513233/

Nu mă pricep la șerpi, in general, dar știu să recunosc unii dintre șerpii care pot fi întâlniți în Romania. 

M-am întâlnit cu ceva șerpi? Da, dar mai rar decât m-am întâlnit cu ursul. In Poiana Brașov (cred! e muuult de atunci) am văzut o vipera comuna, într-o pădure... Nu aș fi văzut-o daca nu mi s-ar fi atras atenția asupra ei, și nu as fi știut că e vipera: era aproape negru șarpele (am înțeles că femelele sunt astfel) și nu avea un V pe cap. Era semi-ascunsa sub un bolovan. Viperele sunt discrete (de fapt, mai toți șerpii sunt), nu sar in fața nimănui; se retrag când simt vibrații, și se ascund. Sigur, fiind atât de discrete poate că cei care au obiceiul sa se plimbe prin anumite păduri (și nu numai) au trecut pe langa unele și n-au avut habar... Veninul viperei comune nu are efect devastator asupra unui adult sănătos (in pericol serios sunt copiii, bolnavii cronici, vârstnicii).

Șerpi de casa, șerpi de apa am văzut mai des - cu un pui de șarpe m-am și jucat - l-am simțit aspru când se încolăcea pe brațul meu (nu era rece, nu era umed). Foarte drăgălaș. 

Leopard la apa. RiO

Leopardul din imagini (Panthera pardus) e fotografiat in Parcul National Etosha din Namibia, prin 2020. Nu e fotografiat de mine! Eu abia reușesc să fac poze motanului familiei! 

L-am adus aici (doar in foto, desigur) de pe Adventure Travel, pentru jocul Reflexii in oglinda, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Micuțul cu pete (nu e tocmai mic, dar e mai mic și mai ușor, are și petele mai mici decât un jaguar - felina, nu mașina) venise să se adape. 

In deșertul namibian nu sunt foarte multe surse de apa - multe locuri sunt amenajate special, de oameni, și acolo se întâlnesc, rand pe rand sau mai multe specii deodată, multe animale și păsări. Când se aduna păsările nu se mai înțelege aproape nimic - sunt multe și gălăgioase; flamingo atrag atenția in aglomerație.

A băut apă - reflexia nu e cine știe ce, dar leopardul e (in opinia mea, desigur); a privit, cu interes, spre fotograf, și și-a văzut de treabă, mai apoi.

Aceste pisici cu pete sunt cei mai adaptabili prădători mari din Namibia. Se camuflează perfect in mediul înconjurător. Exista o vorbă care suna cam așa: să nu menționezi câți leoparzi ai văzut, ci să te întrebi câți te-au văzut.

Acești prădători sunt vânători nocturni, dar activi înainte de apus și imediat după răsărit; rar pot fi observați la prânz. Sunt animale solitare - rar sunt împreună mai multe, doua, trei zile, când femelele sunt in calduri (excepție femelele cu puii - puii stau cu mama lor trei ani; altfel, ca și masculii, sunt solitare).

Leopardul venit să bea apa n-a plecat imediat; a vrut să se asigure că nu-l urmărește cineva, că nu e in pericol.

Leoparzii sunt trecuți pe lista animalelor vulnerabile, fiind tot mai puține exemplare deoarece zona omului se tot mărește, a animalelor devine tot mai mică și e inerentă întâlnirea sălbăticiunilor cu oamenii. De exemplu, Parcul Etosha a fost mult mai mare cu ani în urmă (1907), dar a devenit tot mai mic, ca urmare a presiunii oamenilor din zona, care aveau nevoie de terenuri pentru diverse - mai dezvolta ferme de animale mici, de pasari. Zona Etosha e deșertică, și, in general, e acoperita de un praf fin, alb - de la salina aflată acolo, cea mai mare din Africa. Praful alb se așază pe orice: locuințe, mașini, vegetație, animale... Motiv pentru care elefanții de acolo mai sunt numiți și elefanți fantomatici, iar Etosha derivă dintr-un alt cuvânt, care se traduce prin Marele loc alb.

In mai multe locuri din lume - unde au existat cândva - leoparzii au dispărut. Au destui dușmani naturali, dar cel mai mare dușman - și în acest caz - este omul. Degeaba e o felina superbă, excepțională - sare în lungime vreo 6 metri, în înălțime vreo trei, aleargă cu circa 85km/oră - omul are nevoie de teritorii și le ia, indiferent ce, cât și unde distruge. 

In 8 mai e Ziua Măgarului. MFC

 Fotografii alese azi pentru jocul Miercurea fara cuvinte găzduit de Carmen.

Pozele sunt de pe Pixabay.

Mamifere in apa. Reflexii in oglinda

În oceanele și mările lumii există diferite mamifere, între care și focile. Foca e un animal drăgălaș, din punctul meu de vedere, dar drăgălașele din pozele pe care le-am ales habar n-am ce "fel" de foci sunt.

Sursă fotografii: Adventure Travel România, august 2023 (pagina FB).

Sigur! Mamiferele din poze fac parte din marea familie a focilor dar... Focile sunt împărțite în trei familii: focă, morsă, focă cu urechi. Foca (adevărata focă) are urechile în interior (par găurele în cap) – deci o recunosc repede; morsa are colții aceia lungi – n-am cum s-o confund. Hm. Focile cu urechi sunt: lei de mare și foci cu blană – aceste două familii sunt „bine înrudite”, ambele având urechi cu pavilioane; leii de mare au mai puțină blană, focile cu blană au mai multă (evident!) Și aici începe distracția: focile cu blană sunt, am dedus din cercetările pe net, vreo nouă subspecii!

Ce vreau să zic? Dacă aș ști...! Mda. Am adus la jocul Reflexii în oglindă, găzduit de Carmen pe blogul Între vis și realitate (joc inițiat de SoriN - http://fewstuff.blogspot.com/) poze cu niște drăgălașe despre care pot spune că sunt foci, din familia focilor cu urechi. Probabil că sunt foci cu blană pentru că fotografiile sunt făcute undeva în Africa, zonă unde sunt colonii mari de astfel de foci cu blană (maro). Se deduce că n-am prea umblat printre foci.

(în prima poză capul focii e oglindit în apă, din profil, deși nu se distinge clar) 😊

Lemur rosu ciufulit. Reflexii in oglinda

Lemurul rosu (ruginiu) este una dintre cele mai mari primate din Madagascar si cel mai mare membru al familiei Lemuridae. Lungimea corpului este de 53 de centimetri, iar coada e lunga de 60 cm. Femelele sunt putin mai mari decat masculii. Lemurul rosu are blana lunga si moale. Este una dintre cele doua specii Varecia, adica Varecia rubra; cealalta specie este lemurul alb-negru (Varecia variegata).

M-am gandit sa aduc in jocul Reflexii in oglinda, lansat de SoriN si preluat de Carmen pe blogul Intre vis si realitate, un lemur rosu ciufulit. Bine, poate ca in poze n-o fi acelasi dar imi imaginez ca este.

In continuare nu mai e despre reflexii in oglinda, dar are legatura cu lemurul oglindit.

Comportamentul lemurului rosu

Este un animal foarte curat si petrece mult timp ingrijindu-se. Lemurul rosu e animal diurn, cel mai activ fiind dimineata si seara.

Lemurii rosii sunt intalniti in padurile tropicale din Masoala, in nord-estul insulei Madagascar. Traiesc de obicei in grupuri mici, matriarhale, de 2-16 indivizi, dar au fost documentate si grupuri mari, de pana la 32 de indivizi. Grupuri mari formeaza uneori in timpul sezonului ploios (fierbinte, din noiembrie pana in aprilie), cand hrana e din abundenta. In timpul sezonului uscat, mai racoros (din mai in octombrie) se vor separa pentru a-si procura hrana singuri atunci cand hrana se gaseste mai greu. Acest comportament al lemurilor rosii este neobisnuit – majoritatea lemurilor diurni raman impreuna si se hranesc in grupuri mari chiar si in sezonul uscat.

Cercetarile sugereaza ca, in general, atat lemurii rosii cat si cei alb-negru traiesc in perechi monogame sau in grupuri mici. Comunica intre ei prin apeluri puternice care pot fi auzite de la distante foarte mari.

Hrana lemurului este compusa mai ales din fructe (smochinele le plac foarte mult), nectar si polen dar se hranesc si cu frunze, seminte si muguri atunci cand hrana nu e suficienta.

Desi traiesc in parti diferite ale Madagascarului, lemurul rosu si lemurul alb-negru au un limbaj care ii ajuta sa se inteleaga reciproc.

Durata de viata si reproducerea lemurului rosu

In salbaticie traieste 15-20 de ani si poate ajunge la varsta de 25 de ani in captivitate (e cunoscut un lemur care a trait aproximativ 33 de ani).

Lemurii rosii ating maturitatea sexuala pe la varsta de doi ani si incep sa se reproduca de la varsta de aproximativ trei ani.

Toti lemurii (si multe mamifere din Madagascar) au un sezon fix de reproducere: spre sfarsitul sezonului secetos pentru ca puii sa se nasca in sezonul ploios, cand hrana este mai multa.

Perioada de gestatie este de 102 zile – femela da naștere la doi-trei pui, de regula, dar uneori are si șase pui. Spre deosebire de celelalte primate diurne, puii de lemur rosu sunt ingrijiti de mama in cuiburi construite din crengute, frunze si blana la circa 10-20 de metri inaltime. Acești pui nu sunt la fel de bine dezvoltati la naștere ca puii altor lemuri pentru ca perioada de gestatie e foarte scurta. Puii, neputandu-se tine de mama sunt mutati de aceasta unul cate unul. Cand mama trebuie sa plece din cuib la cateva zile dupa naștere va ramane de paza tatal. La varsta de patru luni puii de lemur rosu sunt intarcati.

Cercetatorii estimeaza ca peste 50% dintre pui nu ating varsta de trei luni pentru ca mor cazand din copaci.

Specie amenintata cu extinctia

Lemurul rosu este in pericol critic de disparitie mai ales din cauza exploatarilor forestiere, mineritului, vanatorii, cicloanelor, eroziunii, incendiilor in habitatul lor, comertul ilegal cu animale de companie. Au si pradatori naturali: șerpii mari, focile si vulturii, de exemplu.

In anul 1997 a fost creat Parcul National Masoala, fapt care a ajutat la protejarea speciei, dar multi lemuri nu traiesc in limitele parcului si sunt expusi unui risc ridicat.

Populatia lemurilor este obiectul unui Plan de Supravietuire a Speciilor, program in cadrul caruia mai multe gradini zoologice colaboreaza pentru cresterea si ingrijirea populatiei captive.

Din poza urmatoare privește cu mirare un lemur alb-negru ciufulit.

Bine ca nu poate vedea viitorul – si aceasta specie este in pericol de disparitie.

Sursa foto: Adventure Travel Romania

sursa info: wikipedia

Coțofana prin oraș

Coțofana (Pica pica) face parte din familia corvidelor (alături de corbi și ciori). E răspândită în Eurasia, Africa de Nord și America de Nord, dar cel mai frecvent e întâlnită în Europa.

În esență, e o pasăre sedentară; e omnivoră, hrănindu-se cu nevertebrate (insecte și larvele lor – mai ales gândaci – păianjeni, viermi, râme, melci), mamifere mici (șoareci etc.), reptile, broaște, pui și ouă de păsări, dar și cu leșuri – poate fi văzută pe marginea șoselelor, dimineața în special, pentru a se hrăni cu leșurile animalelor ucise de vreun autovehicul, dar nu evită nici resturile menajere. Cercetătorii au găsit în stomacurile coțofenelor circa 64% animale dăunătoare și multe insecte dăunătoare agriculturii și silviculturii. Într-un fel, e „doctor al Naturii”, dar am înțeles că pe unde abundă coțofenele sunt mai puține alte păsări – mai ales din cele mici. Îi plac și fructele, și semințele. Sunt dăunătoare, însă, viilor și livezilor – în livezi, mai ales, au de suferit păsările care cuibăresc pe acolo. Poate că din cauza coțofenelor nu mai sunt în zonă prea multe vrăbii. Poate prinde păsările mici în timpul zborului! Nu poate zbura pe distanțe mari, și mai mult stă la pândă după pradă. 

De când au venit pescărușii parcă nici coțofene nu mai sunt la fel de multe. Hm. Cuibul lor poate fi parazitat de... cuc! Sunt și răpitoare care jefuiesc puii și ouăle coțofenelor (inclusiv ciorile fac asta). În zona unde locuim cred că nu sunt cuci, dar ciori sunt destule, din când în când.

Uneori, coțofenele se opresc pe ramurile teiului din dreptul ferestrei și privesc cum porumbeii și guguștiucii se hrănesc pe pervaz. Parcă ar vrea să se apropie și ele, dar n-au făcut-o încă (pentru ele pun semințe într-o o zonă verde de lângă parcare, acolo unde obișnuiesc și alții să le hrănească – dacă au suficientă hrană poate lasă în pace puii celorlalte păsări). Sunt prudente și atente coțofenele – deși stau în preajma omului păstrează distanța (sunt vânate, din câte am înțeles – oare există vietate care să nu fie vânată de om?!) Se trezesc înainte de răsăritul soarelui și merg la culcare înainte de apus.

Mai sunt în teiul din dreptul ferestrei și alte zburătoare, din când în când, dar numai vrăbiile mai au curaj să vină la grăunțe – se strecoară între porumbei, iau o bobiță și o tulesc în tei (repetă figura de câteva ori). Guguștiucii nu se mai tem de mine – îi pot mângâia; nici porumbeii nu se mai tem, toți, deși îi alung când sunt „la masă” guguștiucii (rândul lor la grăunțe urmează mai apoi).

Coțofana e o specie monogamă, formând cupluri de lungă durată. Cuibul îl construiesc împreună, masculul și femela, un cuib adânc, din crenguțe, bețișoare (chiar și numai din sârmă pe unde nu sunt rămurele); interiorul este nivelat cu pământ sau lut și căptușit cu diverse materiale: lână, fibre vegetale, ierburi moi, pene, păr de animale, chiar bucățele de hârtie și piele s-au găsit în unele cuiburi. De regulă, cuibul are două întrări laterale (rar trei): una principală, iar cealaltă folosită în caz de pericol; intrările sunt protejate cu rămurele spinoase. Sferic sau oval, cuibul e acoperit cu un acoperiș din vreascuri care-l protejează (în zonele urbane, mai ales, multe cuiburi sunt neacoperite). 

În general, în fiecare an coțofenele construiesc un cuib nou – mai puțin în zonele unde posibilitatea unuia nou e limitată, și atunci repară un cuib vechi (cuiburile părăsite de coțofene sunt, în general, folosite de alte păsări). Femela construiește cea mai mare parte a cuibului, masculul aducând majoritatea materialelor necesare.

Regula e de o pontă anuală (între două și opt ouă – rar zece), la sfârșitul lunii martie sau în primele zile din aprilie. Femela este care clocește (în România circa 18 zile), masculul hrănind-o și apărând cu strășnicie împrejurimile cuibului. Ouăle sunt fusiforme, netede, lucioase, albastru deschis sau albastru-verzui (rar de culoarea nisipului), cu stropi fini oliv-maro au gri (mai rar cu pete mari). Puii sunt hrăniți de ambii părinți, dar mai mult de mascul, și părăsesc cuibul după 22-30 de zile de la ecloziune, dar rămân pe aproape, fiind dependenți de părinți câteva săptămâni – până în toamnă și, uneori, până în iarnă. Pui fiind, stau pe ramurile arborilor și doar la insistențele părinților zboară de pe o ramură pe alta, timp de câteva zile, până învață să zboare independent. Toamna, puii se alătură cârdurilor de păsări necuibăritoare sau stau în grupuri familiale și hoinăresc – spre iarnă apropiindu-se de localități, unde sunt mai mari șansele de a găsi hrană.

În sălbăticie, o coțofană trăiește circa 21 de ani (în captivitate între 20 și 25 de ani).

Coțofana e fotografiată într-o zi de februarie. În luna februarie părea că s-a instalat primăvara, iar acum, în martie, e iarnă serioasă. La ora prânzului încă fulguia și stratul de zăpada e serios. Porumbeii și guguștiucii nu-și mai caută de mâncare pe jos, și pe coțofene nu le-am văzut de câteva zile.

Sunt distractive coțofenele! Cândva, în anul 2020, am văzut un pui de coțofană care necăjea un arici mititel – țeposul a scăpat de pasăre adăpostindu-se într-un „gard viu”. Se repezea spre el, țopăia în jurul lui de numa’, și aricelul alerga repede pe lângă o clădire, cu lăbuțele lui mititele, speriat de moarte, cred. Zic că era pui de coțofană, dar poate că era o pasăre adultă, fiind de dimensiunea unui porumbel. Am aflat de curând că sunt mai multe subspecii (vreo 23, răspândite în mai multe locuri de pe Terra), care diferă prin colorit și dimensiuni. În general, am văzut coțofene mari spre foarte mari (mult mai mari decât un porumbel!)

O coțofană (una mare!) am văzut, cu altă ocazie, cum se străduia să spargă o nucă (cred că nucă era). O ținea în cioc, o trântea de pământ, o lovea cu ciocul. Cât timp am fost pe acolo (plimbând câinele) n-a reușit s-o spargă, dar a îngropat-o! Coțofenele au obiceiul de a depozita multă hrană (mai ales toamna) – de regulă în pământ – dar o consumă în câteva zile.

O altă fază distractivă! Distractivă acum! În plimbarea cu Miki (cățelușa), ea s-a oprit sub niște mesteceni să adulmece cine știe ce. Așteptând cu răbdare să-și termine investigația m-am trezit stropită pe haine, de la umăr până la genunchi, cu o substanță albă! O cantitate impresionantă de găinaț de coțofană! Fix deasupra mea, în mesteacăn, două coțofene stăteau „de vorbă” pe o creangă – și pe una au luat-o nevoile! Destul de greu s-a curățat găinațul de pe haine, deși nu apucase să se usuce până am ajuns în casă.

Sunt păsări destul de inteligente; pot păcăli alte animale, își ascund hrana, au capacitatea de a recunoaște oamenii care poartă arme, știu să evite capcanele și utilizează obiectele ca unelte. Simt când se apropie pericolul.

Un fapt interesant, despre care am aflat pe wikipedia, de unde am cules cele câteva informații despre cotofana: https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofan%C4%83

Dr. Mark Becoff, etolog la Universitatea din Colorado, S.U.A., ar fi fost martor la „înmormântarea” unei coțofene. A văzut cum, la o coțofană moartă pe marginea unei șosele, a venit în zbor o surata de-a ei; s-a apropiat cu pași mărunți, mângâind-o cu ciocul, apoi s-a retras, a cules un fir de iarba și l-a așezat peste trupul neînsuflețit. Curând au început sa apară tot mai multe coțofene și fiecare a lăsat un fir de iarba peste cea moartă, până când au acoperit-o, după care toate coțofenele s-au învârtit în zbor deasupra trupului acoperit, cârâind a jale câteva minute în șir.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu.